Pe măsură ce alegătorii americani aleg un nou președinte, europenii așteaptă cu nerăbdare să vadă dacă învingătorul va fi Donald Trump – un coșmar pentru mulți – sau Kamala Harris, care este considerată mult mai bună pentru relația transatlantică. Însă, ar trebui să ne facem mai puțin giriji despre cine va fi președintele SUA și mai mult despre modul în care Europa se poate impune pe o scenă globală periculoasă, scrie Politico.
Adevărul incomod este că interesul american pentru Europa a scăzut în ultimii 30 de ani. Și niciunul dintre candidați nu va aduce înapoi perioada de glorie transatlantică de la începutul anilor 1990.
Asta nu înseamnă că aceste alegeri nu vor afecta Europa. Un candidat este un admirator al lui Vladimir Putin, care vrea să impună tarife de 100% la bunurile europene și promite că va pune capăt războiului din Ucraina a doua zi după alegerea sa. Amenințările sale de a scoate Washingtonul din NATO ar trebui luate în serios. Harris, în schimb, promite continuitate în rolul de lider global al SUA și are un consilier eurofil, Phil Gordon, în care Europa își pune mari speranțe.
Dar dacă faci un pas înapoi, imaginea de ansamblu este aceasta: Europa pur și simplu nu este la fel de importantă pentru Washington cum a fost cândva. Nu ajută cu nimic faptul că decalajul de performanță dintre economiile americane și europene se lărgește, în avantajul Americii.
Susținătorii parteneriatului transatlantic vor sublinia, în mod corect, că relația SUA-UE a fost bună sub președintele Joe Biden. Sprijinul său pentru Ucraina (inclusiv un împrumut de 20 de miliarde de dolari anunțat săptămâna trecută) a fost ferm, chiar dacă nu se ridică la speranțe avute. Administrația sa, prin consilierul pentru securitate națională Jake Sullivan, a țesut o relație strânsă cu președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen. „Din cauza războiului din Ucraina, cred că SUA sunt mai implicate în Europa decât au fost în 70 de ani”, a scris Whit Stillman, un regizor de film american care și-a petrecut o mare parte a carierei în Europa.
Dar, Biden este obligat să fie ultimul președinte al Războiului Rece al Americii. În urma lui, o mulțime de factori de decizie politică care nu consideră că Rusia reprezintă o amenințare fundamentală la adresa intereselor SUA sau au un sentiment foarte mic al rolului Washingtonului în lume. Chiar și Biden, când s-a impus, a lăsat de înțeles ca prioritizarea de către Washington a zonei Indo-Pacific este mai importantă.
„Este indiferență. Uneori e mai mult de atât”
În culise, francezii sunt în mod obișnuit cu ochii limpezi despre cum este văzută Europa de către Washington. „Nu este ostilitate”, a glumit un diplomat. „Este indiferență. Uneori e mai mult de atât.”
Pentru a înțelege cât de mult s-au schimbat deja lucrurile, este util să ne uităm înapoi la zilele în care standardul de aur al Pax Americana era la cea mai înaltă și mândră poziție pe cerul european.
Data era 6 iunie 1994. Aliații Americii s-au reunit în nordul Franței pentru a sărbători cea de-a 50-a aniversare a Zilei Z. Un președinte tânăr, care cântă la saxofon, Bill Clinton, a fost vedeta acelei zile. SUA câștigaseră Războiul Rece și acum s-au întins pe suprafața de vest a Eurasiei, fără opoziție militară, dar încă deținând peste 120.000 de soldați. Cu câțiva ani mai devreme, Washingtonul lansase apelul și — până acum — 40 de națiuni, inclusiv mai multe europene, s-au alăturat Operațiunii Furtuna în Deșert. Pe frontul diplomației, giganții încă hoinăreau: Richard Holbrooke stătea deasupra Berlinului de la Ambasada SUA.
Cultural vorbind, a fost și o altă epocă. Echipa de vis, cu vedetele NBA Michael Jordan, Charles Barkley și Larry Bird, a sărit și a driblat, fără efort, către o medalie de aur la Jocurile Olimpice de la Barcelona din 1992. EuroDisney – un fel de colonie americană, situată la marginea Parisului – tocmai se deschisese, impunând Mickey-mania. Organismele de presă americane, de la Herald Tribune până la Wall Street Journal Europe, erau încă prezențe importante în viața europeană.
Comparați și contrastați cu situația actuală. SUA și-au retras sau și-au redus amprenta europeană în aproape fiecare departament, cu excepția unuia – sfera digitală, în care companiile de tehnologie din SUA precum Facebook și X domnesc mai mult sau mai puțin pe ecranele noastre, dar nu aduc farmec. Nivelurile trupelor sunt mult sub 100.000, în ciuda războiului fierbinte de la ușa NATO.
Diplomații americani de pe continent sunt, cu excepția lui David Pressman în Ungaria sau a lui Bridget Brink în Ucraina, personaje timide care merg moale și nu poartă un băț. Herald Tribune a dispărut de mult, s-a revărsat în corpul părintelui său, The New York Times, în timp ce Wall Street Journal s-a retras la acostele sale din Lower Manhattan. Dintre mediile de presă zgomotoase, cu prioritate digitale, care au apărut în ultimii ani (POLITICO, Semafor, Axios), doar POLITICO și-a pus rădăcini în Europa continentală. Chiar și giganții tehnologiei se gândesc de două ori. După ce au dezvoltat instrumente de inteligență artificială de ultimă generație pentru consumatori, aceștia au decis în mare parte să nu le lanseze pentru utilizatorii europeni. Riscul de a încălca Actul AI al Europei este prea mare. Sau poate pur și simplu nu pot fi deranjați.
Pentru Jérémie Gallon, un francez care a lucrat la Washington și a scris o biografie a lui Henry Kissinger, scăderea interesului SUA pentru Europa nu este un lucru rău, în sine. Dar este, în opinia sa, un fapt incontestabil legat de o schimbare de afaceri în elita politicii externe a Washingtonului. „A existat o întreagă generație de înalți oficiali care au avut legături organice cu Europa, fie pentru că părinții lor au emigrat, fie pentru că erau refugiați din Europa. Kissinger, [fostul consilier pentru securitate națională Zbigniew] Brzezinski, [fostul secretar de stat Madeleine] Albright. Toți erau europeni la un anumit nivel”, a spus Gallon.
Schimbarea de paradigmă din Europa a început sub fostul președinte Barack Obama, care a condus agenda spre Asia, a spus Gallon. Dar Obama doar a împins un proces deja în mișcare, care ar putea foarte bine să se accelereze acum. „Acum avem o nouă generație în creștere, care reflectă demografia americană”, a spus el. „Ei [oficialii guvernamentali americani sau diplomații] fie sunt legați de lumea vorbitoare de spaniolă, fie se uită către Asia. Cei care au legături cu Europa sunt pur și simplu mai puțin prezenți.”
Degradarea Europei în psihicul elitelor americane se reflectă în alegerile educaționale și de carieră. Stăpânirea mandarinei arată mai multă ambiție pentru un diplomat aspirant decât, să zicem, franceza sau chiar rusă. Studierea Europei ca entitate geopolitică, prin contrast, este o activitate de nișă. „La Harvard, clădirea de studii din Asia de Sud este mare, luminoasă și modernă, în mod clar un departament prestigios. Centrul de Studii Europene este exact ceea ce v-ați imagina: mic, cam decrepit.”, spune Gallon.
„Fără Statele Unite, Europa este pierdută”
Potrivit lui Ben Hodges, care a comandat cândva armatele Americii în Europa, costul pentru America de a lansa până la 450.000 de soldați pe continent în apogeul Războiului Rece a fost suportat cu ușurință în ultimii 70 de ani. „Mi-a fost întotdeauna uluitor faptul că oamenii nu au văzut ce avantaj enorm avem cu conducerea noastră în cadrul NATO și relația noastră cu țările europene”, a spus el. Ideea că America este cumva incapabilă să fie prezentă atât în Europa, cât și în Indo-Pacific este „surprinzător de neinformată”, a adăugat el.
Mai mult, chiar și acum, relația economică dintre SUA și Uniunea Europeană este mai mare decât a fost vreodată în istorie. Volumele comerțului transatlantic cu bunuri și servicii sunt uriașe și cresc de la an la an.
Unii europeni și-au asumat responsabilitatea de a reaminti Washingtonului aceste lucruri. Într-o lucrare de cinci pagini transmisă miniștrilor de externe europeni în iulie, ministrul polonez de externe Radek Sikorski și-a îndemnat omologii săi să vorbească despre beneficiile reciproce ale relației și să înlăture percepțiile negative despre relația transatlantică care s-au impus în principal pe partea republicană.
Însă, pentru Trump, care vede NATO o povară, sau posibil viitorul vicepreședinte al său JD Vance, care echivalează descurajarea Rusiei cu „războiul”, prezența Americii în străinătate pare o supărare, o distragere a atenției de la prioritățile interne, cum ar fi deportarea migranților sau menținerea prețurilor la un nivel scăzut.
Astfel, europenii se confruntă cu perspectiva unei noi dezangajări a SUA. Dacă Harris va câștiga, se crede că Casa Albă va continua să susțină Ucraina, dar în cele din urmă va îndrepta Kievul către un acord cu Rusia într-un viitor nu prea îndepărtat. Investițiile în NATO ar rămâne consistente, deși tendința de bază ar fi prioritizarea în continuare a Indo-Pacificului față de Europa.
Dacă Trump câștigă, există un sentiment din ce în ce mai mare că toate pariurile sunt anulate. Unii cred că administrația sa s-ar comporta rațional, sau cel puțin rațional, după standardele sale, și nu va întoarce masa în privința NATO și că el ar urma un acord cu privire la războiul din Ucraina care ar permite ambelor părți să pretindă victoria (de exemplu, dând mai multe arme la Kiev și amenințarea cu ridicarea tuturor restricțiilor privind utilizarea lor, în schimbul ca Putin să pună capăt operațiunilor ofensive și să obțină teritorii).
Dar nu toată lumea este atât de sigură. „Vrem să credem că Trump va fi rațional, dar nimeni nu poate fi sigur”, a spus un înalt diplomat al UE pentru Politico.
Oficialii UE spun acum că se pregătesc pentru orice le-ar putea aduce președinția lui Trump. Diplomații și oficialii din comerț promit că sunt gata să răspundă „ rapid și greu ” dacă Trump încearcă să declanșeze un război comercial cu UE. Cu toate acestea, acest tip de comerț este, fără îndoială, partea ușoară atunci când vine vorba de a imagina relația pe termen lung a Europei cu Statele Unite. Mult mai dificilă este planificarea unui viitor în care SUA vor fi în mod semnificativ și permanent mai puțin implicate în protejarea Europei.
Pe acest front, Franța joacă rolul Cassandrei europene, avertizând că blocul trebuie să acționeze împreună în domeniul apărării, indiferent cine este ales președinte. „Nu putem lăsa securitatea Europei în mâinile alegătorilor din Wisconsin o dată la patru ani”, a declarat ministrul francez al Europei, Benjamin Haddad, la televiziunea LCI săptămâna trecută. „Să ieșim din negarea colectivă. Europenii trebuie să-și ia destinul în propriile mâini, indiferent de cine este ales președinte al SUA”.
Direcția a fost preluată de Comisia Europeană de la Bruxelles, care dorește ca Europa să fie mai independentă în materie de tehnologie, apărare și materii prime. Dar adevărul este că atunci când vine vorba de a imagina un viitor cu mai puțină America, blocul este profund divizat. Oricât de entuziaști ar fi susținătorii „autonomiei strategice” europene, nu există niciun impuls în spatele creării unei armate europene sau a unei umbrele nucleare europene.
Unele țări – și anume nordici și unele națiuni din centrul și estul – văd impulsul de la Paris ca un truc pentru a susține companiile Franței. Ei consideră propunerile pentru o Europă mai puternică, cu obiective strategice și militare unificate, ca pe un cal troian care ar oferi doar supunere față de statele mai mari, adică Franța și Germania. Pentru alții, Rusia lui Putin este pur și simplu o amenințare existențială. Pierderea umbrelei de protecție a Americii este pur și simplu de neimaginat. I-ar expune arsenalului nuclear și convențional al Rusiei.
Unii cred că aceste atitudini ar trebui să se schimbe în cazul unei victorii a lui Trump. Dar alternativa este la fel de probabilă – aceea că, confruntate cu o dezlegare ulterioară a SUA, țările UE se vor retrage într-o mentalitate „fiecare națiune pentru sine”, privindu-se una pe cealaltă cu mai multă suspiciune și căutând un avantaj prin acorduri cu alte superputeri, și anume Rusia și China.
„Fără Statele Unite, Europa este pierdută”, a scris anul trecut analistul francez Nicolas Tenzer. Mult mai periculos este riscul ca Europa să nu recunoască că este deja pierdută și, ca urmare, rămâne nemișcată și paralizată.