Poet, critic de artă și literatură, traducător, publicist, Charles Baudelaire s-a născut la Paris, în 9 aprilie 1821 și s-a stins din viață în capitala Franței, în 31 august 1867. A rămas în memoria culturală universală grație versurilor sale inovatoare, dar și a gesturilor extravagante.
Părinte al modernismului, irascibil, fragil, sifilitic și genial
al tropicelor și femeilor creole, Baudelaire și-a pus definitiv pecetea (cu inel subțire) pe antetul poeziei lumii. Micuțul Charles-Pierre a fost băiatul răsfățat al funcționarului Joseph-François Baudelaire (1759-1827), șef de birou la Senat, admirator al artei, pasiune transmisă și fiului său. Prea puțini ani însă, papa Baudelaire trecând în neființă la nici 68 de ani. „După pierderea timpurie a tatălui, recăsătorirea, în 1828, a tinerei văduve Caroline Archenbaut-Defayis (sau Archimbaud Dufays, 1793-1871) cu viitorul general, diplomat și senator Jacques Aupick a produs o rană adâncă în sufletul hipersensibilului copil care a fost Baudelaire, cu ecouri profunde, mai târziu, în opera sa, exploatate la maximum de critica psihanalitică”, sesiza cercetătoarea Silvia Pandelescu în priza unui crochiu expus în Dicționarul scriitorilor francezi (Polirom, 2012).
Înclinație spre dandysm (spiritual)
Charles Baudelaire începe studiile la Lyon (1832-1836), unde se afla garnizoana tatălui vitreg, și le continuă la Paris, la Colegiul „Louis-le-Grand” (1836-1839), Aupick fiind chemat la Statul Major. „Își pregătește bacalaureatul în particular, luându-l cu succes în august 1839, pe când tatăl său vitreg era numit general de brigadă. La pensionul Levêque et Bailly, lângă Panthéon (1839-1841), Baudelaire se împrietenește cu poeții Gustave le Vavasseur, Ernest Prarond și Gérard de Nerval; tot acum scrie versuri, frecventează boema literară și artistică din Cartierul Latin și se înscrie la Facultatea de Drept (1840). Încă din această perioadă încep să se manifeste spiritul său de independență și înclinația spre dandysm, care nu trebuie redus doar la unele atitudini provocatoare și la ostentația vestimentară, el fiind, în concepția poetului, o formă de exprimare a unei autentice aristocrații a spiritului”, reținea Silvia Pandelescu.
În mrejele unei Venus negre
Îngrijorată, familia îi impune o călătorie pe un vas ce se îndrepta spre Calcutta; Baudelaire face escale prelungite în insulele Mauritius și Bourbon (Réunion), dar refuză continuarea voiajului până în Indii. „Această călătorie de câteva luni (iunie 1841 februarie 1842) – aprecia biografa – i-a dezvăluit poezia mării, splendoarea peisajului tropical, dezvoltându-i gustul pentru exotism, și a cristalizat în imaginația sa un tip de muză inspiratoare specific universului său poetic și inedit în poezia franceză: muza neagră din insule. Poezia À une dame créole (Unei creole), scrisă în 1841 și publicată în L’Artiste (25 mai 1845), datează din perioada acestei descoperiri a unor spații noi, încântătoare, când a conceput și alte poezii din viitorul său volum de versuri. La întoarcerea în Franța (1842), devenit major, își cere moștenirea lăsată de tatăl său, începe o viață tumultuoasă și dezordonată, ce nu putea decât să scandalizeze în acea vreme, și se îndrăgostește de mulatra Jeanne Lemer, zisă Jeanne Duval, figurantă într-un mic teatru, acea Vénus noire (Venus cea neagră) cântată în mai multe poezii din Les Fleurs du Mal (Florile răului), care nu-l va părăsi niciodată, în ciuda irascibilității și caracterului lui dificil”.
Pasiune (platonică) și pentru Venus cea albă
„În 1843 – mai amintea Silvia Pandelescu – se instalează în somptuosul Hôtel Pimodan (Lauzun) aparținând baronului Pichon, loc de întâlnire al consumatorilor de hașiș ce formau un club (Hachichins), se împrietenește cu Théophile Gautier și Théodore de Banville, o cunoaște, probabil, pe Apollonie Sabatier – demimondena sărbătorită și poreclită de artiștii ce-i frecventau salonul „La Présidente”, care îi va inspira o pasiune platonică și spiritualizată, exprimată în scrisori și poeme anonime trimise acesteia în 1852, ca și într-un subciclu de poezii nemuritoare inspirate de „Vénus blanche” (Venus cea albă) în Les Fleurs du Mal -, se înconjoară de tablouri și obiecte de preț. Familia îl pune însă sub tutela judiciară a notarului Ancelle pentru a limita strict veniturile fiului risipitor, ceea ce adâncește și mai mult în sufletul poetului, ce și-a plăsmuit o lume a sa, o lume ideală, în care preocupările materiale nu își aveau locul, traumatismul provocat de recăsătorirea mamei”.
Pe baricadele revoluției
Publică, sub alte nume sau fără semnătură, câteva sonete în L’Artiste, precum și Salon de 1845 (Salonul din 1845), în care criticul plastic Baudelaire se impune prin finețea și profunzimea judecăților sale de valoare. „După o încercare de sinucidere, se apropie de familie, dar nu pentru multă vreme. În 1846 apar, în revistele vremii, Choix de maximes consolantes sur l’Amour (Culegere de maxime consolatoare despre dragoste), Conseils aux jeunes littérateurs (Sfaturi pentru tinerii literați), Salon de 1846 (Salonul din 1846), în care îl elogiază pe Delacroix, într-o epocă în care valoarea acestuia nu era recunoscută de oficialități, iar în 1847, nuvela La Fanfarlo, ușor inspirată de Balzac. Revoluția din 1848 îl găsește pe baricade cerând moartea generalului Aupick. Scrie câteva articole virulente în Le Salut public, două numere din această publicație menționându-i numele ca redactor, alături de Champfleury și Toubin, dar este greu de definit rațiunea profundă a acestor atitudini ale lui Baudelaire fără a se ține seama de aversiunea față de tatăl vitreg și de spiritul de revoltă tipic temperamentului său”, opina biografa.
18 „poeme-fleurs du mal”
Decepționat, ca și Leconte de Lisle, de revoluția din 1848, apoi de lovitura de stat din 2 decembrie 1851, Baudelaire se va retrage definitiv din politică. „Descoperirea lui E.A. Poe în 1847, în opera căruia a găsit confirmarea propriilor trăiri, suferințe și convingeri profunde, va stimula, ca și descoperirea operei lui Delacroix și a lui Wagner, creația sa literară. Publică în 1848 Révélation magnétique, prima traducere din lunga serie pe care o va realiza până la sfârșitul vieții (Histoires extraordinaires, 1856; Nouvelles Histoires extraordinaires, 1857; Les Aventures d’Arthur Gordon Pym, 1858; Eurêka, 1863; Histoires grotesques et sérieuses, 1865), și îi va consacra confratelui american un studiu substanțial, Edgar Allan Poe, sa vie et son œuvre (Edgar Allan Poe, viața și opera) (1852). După ce la 9 aprilie 1851 îi apăruseră în Le Messager de l’Assemblée unsprezece poeme sub titlul Les Limbes (Limburile) – cuvânt cu rezonanță teologică sau furieristă, titlu total diferit de primul titlu provocator, anunțat în 1845, 1846 și 1847 de poet: Les Lesbiennes (Lesbienele) -, La Revue des Deux Mondes publică, în 1855, optsprezece poeme sub titlul, pentru prima dată tipărit, Les Fleurs du Mal (sugerat, pare-se, de Hippolyte Babou)”, evidenția cercetătoarea.
Poeziile interzise
Pe același fir: „Prima ediție a acestui volum, cea din 1857, este primită cu ostilitate de critica oficială, la 16 iulie 1857 fiind declanșat un proces împotriva autorului, precum și a editorului Poulet-Malassis. Rechizitoriul este pronunțat de procurorul general Pinard, același care a pus sub acuzare, în alte două procese literare celebre ale anului, Madame Bovary de Flaubert și La Chanson des gueux (Cântecul calicilor) de Jean Richepin -, iar autorul și editorul sunt condamnați la plata unei amenzi și suprimarea unor poezii socotite imorale. Cele șase poezii ce au atras condamnarea (Les Bijoux/Podoabele, Le Léthé/Uitarea, À celle qui est trop gaie/Celei care e prea veselă, Lesbos, Femmes damnées/Femei blestemate, Les Métamorphoses du vampire/Metamorfozele vampirului, ca și altele, inedite, pe care autorul nu le-a inclus în ediția definitivă a volumului Les Fleurs du Mal, aveau să fie publicate în 1866, sub titlul Épaves (Epave). Ediția din 1861 a acestui volum, adoptată de toate edițiile moderne, este îmbogățită cu poezii noi, cu un ciclu nou, Tableaux parisiens (Imagini pariziene), ce întregește peisajul interior dezvăluit de celelalte secțiuni ale volumului”.
Paralizat în biserica Saint-Loup din Namur
Aproape de final: „Tulburările cerebrale provocate de o ereditate șubredă, dar și de sechelele unui sifilis contractat în 1840 devin după 1859 din ce în ce mai grave, culminând cu atacul de paralizie ce l-a doborât în biserica Saint-Loup din Namur, în 1866, când au apărut primele simptome de hemiplegie urmate de afazie. Lipsit de puterea de a vorbi, dar nu de judecată și de luciditate, va mai trăi până la 31 august 1867, murind în brațele mamei sale în clinica doctorului Duval din Paris. A fost înmormântat în cimitirul Montparnasse, alături de Jacques Aupick, omul pe care l-a detestat”.
204 ani se vor împlini în 9 aprilie 2025 de la nașterea poetului Charles Baudelaire.
„Nu poți omorî timpul fără a insulta eternitatea”, Charles Baudelaire
1855 este anul în care La Revue des Deux Mondes publica optsprezece poeme sub titlul, pentru prima dată tipărit, Les Fleurs du Mal/Florile răului.
În 1861, Baudelaire își depunea candidatura la Academie, optând pentru fotoliul rămas vacant prin decesul lui Lacordaire, ceea ce stârnește scandal în presă; sfătuit de prieteni, renunță la acest demers.
„Tulburările cerebrale provocate de o ereditate șubredă, dar și de sechelele unui sifilis contractat în 1840 devin după 1859 din ce în ce mai grave, culminând cu atacul de paralizie ce l-a doborât în biserica Saint-Loup din Namur”, Silvia Pandelescu, cercetătoare
Legendele lumii
„Les fleurs du mal” – povestea dindărătul versurilor
Sursa: https://jurnalul.ro/cultura/charles-baudelaire-poet-critic-traducator-publicist-994086.html