Fiecare președinte american crede că poate schimba lumea, iar Donald Trump are un simț al autorității absolute și mai accentuat decât predecesorii săi. Obișnuit cu mediul afacerilor imobiliare, șeful Casei Albe se confruntă însă cu o realitate dură: lumea nu se supune „relațiilor personale”. Și, din această perspectivă, frustrările președintelui în politica externă încep să se adune.
În materie de relații internaționale, lucrurile nu merg prea bine pentru cel de-al 47-lea președinte american. Chiar dacă, pe plan intern,
îi poate intimida pe giganții din tehnologie și poate folosi puterea administrației sale pentru a încerca să supună instituții precum Universitatea Harvard sau judecători, unii lideri mondiali sunt mult mai greu de dominat.
Președintele rus, Vladimir Putin, continuă să-l ignore și să-l pună într-o poziție stânjenitoare, sfidând eforturile Casei Albe de a pune capăt războiului din Ucraina. Presa rusă îl prezintă acum pe Trump ca pe un lider care vorbește dur, dar dă înapoi și nu este capabil să-și impună în mod concret punctul de vedere.
Trump a mai crezut că-l poate intimida pe liderul chinez, Xi Jinping, într-un război comercial. El pare să fi înțeles însă total greșit principiile după care se ghidează politica internă a Chinei.
Un lucru pe care un lider de la Beijing nu-l poate face niciodată este să cedeze în fața presiunilor exercitate de către un președinte american. Oficialii de la Washington recunosc acum că sunt frustrați de faptul că Beijingul nu a urmat până la capăt angajamentele menite să reducă tensiunile comerciale dintre cele două părți.
La fel ca în cazul Chinei, Trump a dat înapoi și în războiul tarifar cu Uniunea Europeană. De altfel, prestigioasa publicație „Financial Times” l-a enervat cumplit pe șeful administrației americane, promovând termenul „TACO Trade” – „Trump Always Chickens Out” („Trump dă înapoi de fiecare dată”).
Mai mult, toată lumea credea că Trump și Benjamin Netanyahu sunt pe aceeași lungime de undă. În primul său mandat, actualul lider de la Washington i-a oferit premierului israelian aproape tot ce acesta și-a dorit.
Acum, însă, într-un moment în care încearcă să intermedieze pacea în Orientul Mijlociu, Trump descoperă că prelungirea conflictului din Gaza este vitală pentru supraviețuirea politică a lui Netanyahu, la fel cum este și Ucraina pentru Putin. Iar ambiția lui Trump de a încheia un nou acord nuclear cu Iranul intră în conflict cu planurile statului evreu, care vizează folosirea acestui moment de slăbiciune strategică a Teheranului pentru a ataca instalațiile nucleare iraniene.
Iluzia „relațiilor personale”
Liderii puternici își urmăresc propriile viziuni asupra interesului național, aflate într-o realitate paralelă, cu cronologii istorice și politice diferite față de aspirațiile, mult mai scurte și mai tranzacționale, ale președinților americani.
Cei mai mulți dintre acești autocrați nu sunt impresionați de apeluri personale, fără beneficii concrete. Iar după încercările lui Trump de a-i umili pe președintele ucrainean, Volodimir Zelenski, și pe președintele sud-african, Cyril Ramaphosa, chiar în Biroul Oval, prestigiul Casei Albe pare să-și fi pierdut din strălucire.
Anul trecut, în timpul campaniei electorale, Donald Trump s-a lăudat luni întregi că „relația foarte bună” pe care o are cu Vladimir Putin sau cu Xi Jinping va rezolva, ca prin magie, probleme geopolitice și economice adânci – poate chiar imposibil de soluționat – dintre marile puteri ale lumii.
Trump nu este însă primul lider american care își face astfel de iluzii. Spre exemplu, într-o remarcă celebră, președintele George W. Bush spunea că s-a uitat în ochii autocratului de la Kremlin și a „simțit sufletul lui”.
De cealaltă parte, Barack Obama a disprețuit Rusia, considerând-o o putere regională în declin, și l-a catalogat pe Putin drept „băiatul plictisit din spatele clasei”. Acel „băiat plictisit” avea să anexeze însă Crimeea, iar disprețul s-a întors, în cele din urmă, împotriva Americii.
De altfel, președinții americani ai secolului XXI s-au comportat cu toții ca și cum ar fi fost lideri aleși să schimbe cursul istoriei. Bush a venit la putere hotărât să nu joace rolul de polițist al planetei, dar atacurile din 11 septembrie 2001 l-au transformat exact în acel personaj.
El a pornit războaiele din Afganistan și Irak – pe care SUA le-au câștigat inițial, pierzând însă pacea regională. În plus, obiectivul eșuat al celui de-al doilea său mandat, acela de a democratiza lumea arabă, a rămas doar o idee pe hârtie.
Obama a încercat să repare apoi imaginea Americii, după „războiul împotriva terorii”, și a mers în Egipt pentru a le transmite musulmanilor că „este timpul pentru un nou început”. Primele luni ale președinției sale au fost dominate de iluzia că personalitatea lui carismatică și trecutul său aparte vor deveni un fel de panaceu global.
La rândul lui, Joe Biden a cutreierat lumea, afirmând că „America s-a întors”, după plecarea lui Trump de la Casa Albă. Dar, patru ani mai târziu, parțial și din cauza deciziei sale controversate de a candida pentru un al doilea mandat, acea Americă a dispărut din nou. Iar Trump a revenit în prim-plan.
Populismul lui Trump, centrat pe conceptul „America pe primul loc”, pornește de la premisa că SUA au fost „păcălite” timp de decenii – ignorând faptul că alianțele și modelul economic global impus de Washington au făcut din America cea mai puternică națiune din istorie.
Jucând acum rolul liderului dur, care trebuie ascultat de toată lumea, Trump riscă să irosească această moștenire, distrugând puterea de influență globală a SUA, adică acea „soft power” care convinge, nu impune.
Primele patru luni ale actualului mandat Trump – marcate de amenințări tarifare, aluzii la expansiune teritorială în Canada și Groenlanda și reducerea bruscă a programelor de ajutor umanitar – demonstrează însă că și restul lumii are un cuvânt de spus.
Până acum, liderii din China, Rusia, Israel, Europa și Canada par să fi ajuns la concluzia că Trump nu este pe atât de puternic pe cât se crede, că sfidarea lui nu implică costuri reale sau că propriile agende interne fac obligatorie opoziția lor față de Casa Albă.
Și, din această perspectivă, frustrările președintelui american în materie de politică externă se adună pe zi ce trece.
Sursa: https://jurnalul.ro/stiri/externe/esec-politici-externe-trump-999726.html