astăzi, 12:00
Nicodim Ungureanu, unul din cei mai cunoscuţi actori români, joacă în filmul „Ţăndări”, regizat de Bogdan Naumovici, rolul unui mic afacerist dintr-un sat, proprietarul chioşcului cu de toate din Moviliţa. Combinagiu, încrezut, e creierul întregii strategii de a câştiga prin orice metode „meciul secolului” pus la cale de primar (Alin Florea) şi fostul primar (Constantin Florescu) care are ca miză bugetul satului pe un an. Actorul vorbeşte, într-un interviu publicat în exclusivitate de News.ro, despre filmări, fotbalul la Craiova, despre întâlnirea cu Francis Ford Coppola dar şi despre marii actori şi regizori români cu care a lucrat. Comedia „Ţăndări” va fi distribuită de Forum Film din 28 ianuarie în toate cinematografele din România.
Nicodim Ungureanu – 64 de ani (născut la data de 7 noiembrie 1960, în localitatea Pojaru, judeţul Gorj), are la activ peste 50 de roluri în filme româneşti şi străine, lungmetraje şi scurtmetraje. Cele mai recente sunt cele din filmele „Moromeţii 3” (2024, regia Stere Gulea), „Anul Nou care n-a fost” (2024, regia Bogdan Mureşanu), „Daravela” şi „La Snagov” (2024, regia Cristian Comeagă), „Libertate” (2023, regia Tudor Giurgiu), „Visul” şi „Scurtcircuit” (2023, respectiv 2017 regia Cătălin Saizescu), „21 de Rubini” (2023, r. Ciprian Mega) „Nunţi, botezuri, înmormântări” (2022, regia Alexandru Lustig), „Mihai Viteazul: Prinţul intrat în legenda Europei” (2022, regia Mihaela Mihai), „Fără prelungiri” (2022, r. Ştefan Pătraşcu), „Şi atunci ce e libertatea?” (2020, regia Andrei Zincă).
A jucat în filmele lui Radu Jude – „Nu aştepta prea mult de la sfârşitul lumii” (2023), „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” (2021), „Tipografic majuscul” (2020). A colaborat cu regizorul Mircea Daneliuc pentru „Legiunea străină” (2008), „Cele ce plutesc” (2009), „Marilena” (2009), „Cel ales” (2015), cu Geo Saizescu pentru „Păcală se întoarce”, cu Ioan Cărmăzan pentru „Lotus” (2004) şi „Întoarcerea magilor” (2016), Marius TH. Barna pentru „Dosarul 631” (2022), „Dincolo de America” (2008), cu Vlad Păunescu pentru „Live” (2015) şi „Scara” (2021).
A apărut în producţii internaţionale precum „Tortured for Christ” şi „Solitary Prayer” (2018, 2017, regia John Grooters), „Diaz: Don’t Clean Up This Blood” (2012, regia Daniele Vicari), „Na vlastní nebezpecí” (2008, regia Filip Renc), „Amen” (2002, regia Costa Gavras).
Nicodim Ungureanu a jucat numeroase roluri secundare precum cele din „Dublu” (2016, regia Catrinel Dănăiaţă), „Miracolul din Tekir” (2015, regia Ruxandra Zenide), „Doar cu buletinul la Paris” (2015, regia Şerban Marinescu), „O poveste de dragoste, Lindenfeld” (2013, regia Radu Gabrea), „Despre oameni şi melci” (2012, regia Tudor Giurgiu), „Umilinţa” (2011, regia Cătălin Apostol), „Tatăl fantomă” (2011, regia Lucian Georgescu), „Visul lui Adalbert” (2011, regia Gabriel Achim), „Tanti” (2011, Şerban Marinescu), „Ursul” (2011, regia Dan Chişu), „Poveste de cartier” (2008, regia Theodor Halacu-Nicon), „Tache” (2007, regia Igor Cobileanski), „Un acoperiş deasupra capului” (2006, regia Adrian Popovici), „Furia” (2002, regia Radu Muntean), „Binecuvântată fii închisoare” (2002, regia Nicolae Mărgineanu). A jucat, de asemenea, şi în seriale TV precum „Spy/Master” (2023), „Adela” (2022), „Iubire şi secrete” (2018), „În puii Mei” (2015-2016), „Îngerii pierduţi” (2023), „Rămâi cu mine” (2013), „Narcisa sălbatică” (2010). În teatru, din 1986, Nicodim Ungureanu a jucat mai întâi pe scenele din ţară: la Deva, Braşov, Ploieşti şi apoi la Constanţa, unde joacă şi în prezent. În îndelungata sa carieră a avut ocazia să joace pe scene internaţionale şi să colaboreze cu personalităţi prestigioase ale teatrului românesc precum Gheorghe Dinică, Florin Zamfirescu, Mitică Popescu şi alţii.
Cum a fost prima întâlnire cu rolul din „Ţăndări”? Povesteşte-ne despre experienţa de casting, discuţiile despre personaj şi atmosfera de la filmări. Cum a fost colaborarea cu regizorul şi colegii?
Nicodim Ungureanu: Prima întâlnire a fost cu Laura Georgescu Baron care mă ştia de mult. Laura mi-a propus acest rol, am citit pe nerăsuflate scenariul, mi-a plăcut foarte mult, am dat proba, mai precis am trimis mai mult înregistrări cu mine, după care Bogdan a hotărât că aş putea face acest rol. Nu mai lucrasem niciodată cu Bogdan Naumovici, dar ştiam multe despre el, ne-am întâlnit şi totul a mers strună, parcă l-aş fi cunoscut de o viaţă. A fost din prima o bucurie să citim toţi textul, ne cunoşteam în mare parte toţi actorii din distribuţie. Bogdan a condus discuţia, noi am venit fiecare cu idei, cu propuneri, toate energiile bune s-au adunat acolo să ajute. A contat că textul era extraordinar, foarte bine scris, Bogdan ar fi are condei, ştie să scrie. În ce mă priveşte, am avut impresia că a scris acest rol fix pentru mine. Pe platou a fost excelent, filmarea pentru acest proiect a fost o bucurie pentru mine, am tot respectul pentru Bogdan: ştia ce are de făcut şi mi-a dat impresia că poate monta din mers, atât de bine ştia cadrele, iar directorul de imagine Lulu de Hillerin este o poezie. Am rămas cu bucuria pe care o simţeam la fiecare zi de filmare şi mi-au lipsit apoi colegii, dar e important că am rămas prieten cu toţi, a rămas nucleul acesta, care pentru mine e foarte apropiat şi mă consider legat de întreaga echipă şi de regizor. Am râs mult. Îmi amintesc şi acum cu exactitate şi plăcere toate secvenţele sau cum jucam fotbal, noi voiam să jucăm pe bune, intens, iar Bogdan striga că nu-i trebuie asta.
Personajul Stelică pare să se înscrie în tiparul micului afacerist amator – combinator, încrezut, a cărui preocupare e să tragă sfori să facă bani şi devine creierul întregii strategii de a câştiga meciul/ pariul prin orice metode. Cum e, de fapt, personajul tău, cei ai urmărit să subliniezi mai mult în construcţia acestuia?
N.U.: Stelică e băiatul de la ţară care se dă important, crede că le ştie pe toate, vine cu idei: „cumpăr aia, facem ailaltă, câştigăm bani” şi toate îl duc într-o singură zonă: „prostul harnic”. De aici rezultă şi o mare parte din comicul de situaţie dintre el şi ceilalţi colegi, din felul în care noi ca actori jucam situaţia, când Stelică se dădea atotcunoscător, dar nu atât cât să-l deranjeze pe primar, nici ca acesta să uite că el e cineva. Mi-a fost destul de aproape să fac acest rol, al unui om de la ţară, care este şi crede că este o piesă importantă în comunitate – am lăsat să se vadă asta, cumva ca o ceaţă care mătură câmpul, există, dar nu se arată, o atitudine din zona asta. L-am jucat cu uşurinţă pe Stelică, mai ales alături de primarul Ghiţă, jucat de Alin Florea, care e un actor formidabil şi pe care ţin să-i felicit şi pentru rolul din „Căsătoria”. De asemenea, mi-a făcut mare plăcere să joc acest rol şi pentru întâlnirile pe platou cu Tache Florescu, un actor alături de care am jucat în multe filme, avem multe amintiri frumoase.
Cred că acest film, „Ţăndări”, a câştigat mult prin distribuţie, cum se întâmplă deseori la teatru, ai un text bun, un regizor bun şi când mai pui şi distribuţia potrivită e foarte bine, ai impresia că spectacolul sau filmul se face singur, merge de la sine. Cu ajutorul lui Bogdan ştiam ce avem de făcut şi toate incadraturile, şi ne-a „obligat” cumva să trăim sub această umbrelă. Fiindcă distribuţia a fost foarte bine aleasă, între noi s-a legat o energie cum rar se întâmplă pe platou. Bogdan avea şi nobleţea să fie prieten cu noi şi ne dădea impresia de fiecare dată că e bine, se poate şi mai bine, ştia să ne conducă. De asemenea, foarte importantă a fost atmosfera pe care Laura Georgescu Baron a creat-o, ne-a făcut să ne simţim importanţi fiecare, e un producător care se pricepe la actori. Eu m-am simţit foarte special, a fost foarte frumos. Iar bucuria că ne vedem şi că lucrăm împreună cred că se vede şi în film.
Miza filmului e legată de câştigarea unui meci de fotbal. Care e relaţia ta cu fotbalul? Ai jucat în copilărie, la şcoală? Ai amintiri frumoase legate de fotbal, jucători, antrenori, prietenii legate datorită fotbalului?
N.U.: Sunt oltean, desigur că am jucat fotbal. Am jucat şi în curtea şcolii şi între blocuri, mai ales după meciurile Craiovei. Am fost şi eu, ca mulţi alţii, la şcoala sportivă, dar n-am putut face faţă şi apoi am ales teatrul, că am văzut ca eram băgat în seamă mai des acolo (râde). Am fost la toate meciurile de cupă ale Craiovei. Nu voi uitat niciodată când am văzut scris mare, pe o cearşaf, o pânză albă: „Azi Craiova joacă-n cupă, noi servim ciorbă de burtă”. Sau faptul că după fiecare meci al Universităţii Craiova se mergea acasă la fiecare fotbalist şi i se scanda numele. Ştefănescu stătea în centru şi se începea cu el. La Craiova erau şi anumite locuri unde lumea se întâlnea fără să se vorbească, de exemplu pe Strada 30 decembrie sau în capăt spre „România muncitoare”, se aduna lumea, vorbeau despre fotbal, se spuneau poveşti despre povesti despre Sorin Cârţu, Ilie Balaci, Ion Oblemenco, Petre Deselnicu, Lucian Strâmbeanu, toţi fotbaliştii. În perioada aia era dificil de ajuns la ei. O ştiam pe mama lui Balaci, pe bunicul lui. Mă bucur că am ajuns prieteni. Îmi amintesc că atunci când juca Universitatea Craiova, în afară de combinat, toate întreprinderile aveau liber, că oricum lumea mergea la meci. Şi am rămas mult timp cu impresia asta, că dacă nu sunt oameni pe stradă, înseamnă că sunt la stadion.
Ani mai târziu, am ieşit de la teatru, la Deva şi am văzut că nu e niciun om pe stradă. Am intrat într-o mercerie şi am întrebat-o pe doamna de acolo dacă e cumva vreun meci în oraş şi femeia s-a uitat la mine ca şi cum ar fi văzut un om fără cap, a rămas mută, apoi mi-a spus „ce meci, lumea e la muncă!”, eu i-am spus că aşa m-am gândit, că e lumea la meci, nu la muncă. Am văzut atunci o singură persoană pe terasă la Sarmis, la cafea. Chiar credeam că e lumea pe stadion. La Craiova era diferit totul, când erau meciuri era totul blocat. După meciurile importante de la Craiova, deseori venea Păunescu la hotel Jiul şi toată Valea Vlăicii se umplea de oameni. Totul se oprea în loc, toată lumea era a oltenilor, pentru Oltenia Eterna Terra Nova, „Oltenia celui mai mare sculptor al omenirii, Constantin Brâncuşi”. Lumea plângea când se ajungea la versul ăsta. Deci atunci, când venea Cenaclul, lumea se muta la hotel, se scoteau boxe pe geam şi se adunau acolo mii de oameni, nu se putea circula. Aşadar, pentru că eu am crescut la Craiova, pentru mine Universitatea Craiova este cea mai mare echipă de fotbal a omenirii, acolo era lumea mea. I-am cunoscut pe toţi fotbaliştii vechi. Prietenul meu de-o viaţă a fost Ilie Balaci, cu care am multe poveşti, întâmplări, şi din timpul Craiova Maxima şi din perioada de antreprenoriat. Înainte să moara, Ilie m-a sunat să vin la Craiova. Pentru că Prietenii sunt la Craiova. Vorbesc des cu Sorin Cârţu de la Universitatea Craiova, e savuros. Sorin are un umor special, când ne vedem nu discutăm decât de fotbal. Ştiu toate meciurile şi le discutăm. La fel de pasionat de discuţii despre fotbal era Cristi Minculescu.
Pentru că am fost prieten cu mulţi fotbalişti şi că îmi amintesc că am jucat şi eu un pic, atunci când ajung pe terenul de fotbal, fiind oltean, vreau să mă remarc. Pe platou, la „Ţăndări”, mă credeam foarte bun şi voiam să joc pe bune. Şi am căzut într-o secvenţă atât de rău încât portarul a venit să mă ajute în loc să-şi vadă de apărarea lui. Mingea s-a oprit aproape să intre în poartă, dar el a venit să mă ridice pe mine, şi s-a oprit. Pentru că Bogdan Naumovici a adus pe platou şi pe cineva care se pricepe, dar visul nostru atunci era să dăm toţi gol, eu cu Dan Badea, cu Cristian Bota, cu toţi colegii, o luasem pe bune… Fotbalul e special.
Cum te raportezi tu la lumea din filmul „Ţăndări”? Cum e satul în amintirile tale?
N.U.: Lumea din „Ţăndări” e dezinvoltă, nu are gratiile unei societăţi dezvoltate, oamenii de acolo sunt aproape de pământ, au relaţii interumane calde, sunt prieteni pe viaţă, parcă Dumnezeu i-a lăsat să fie prieteni şi dacă nu le iese sau se ceartă rămân prieteni, tratează totul cu umor şi cu uşurinţă, chiar dacă par încrâncenaţi, sunt pasionaţi. Cred că omul de la ţară e mai pasional, e mai aproape de Dumnezeu, legat de natură, de pomi, de câmp, de flori. La ţară parcă oamenii sunt mai uniţi, se considera prieteni şi sunt prieteni, îi tratează pe vecinii lor în mod egal. Cele mai frumoase amintiri de la ţară sunt alături de copiii de acolo, cărora le şi spuneam că îmi sunt dragi şi îi iubesc, mergeam pe câmp, dar o dată pe săptămână mergeam toţi la un film, la căminul cultural din centru sau la şcoala de la câţiva kilometri, în comuna Vladimir din Gorj. Am văzut filmul „Codin” pe peretele unei şcoli, iar la căminul cultural am văzut „Soarele alb al deşertului”, despre care cred că l-am auzit pe domnul Dumitru Prunariu spunând că era filmul pe care îl vedeau cosmonauţii înainte să plece în spaţiu. Am mai văzut acolo „Columna” şi îmi amintesc că atunci am decis să mă fac actor.
Sunt născut în satul Pojaru, comuna Bustuchin, Gorj. Tata era petrolist, lucra la sonde. Într-o zi, mama s-a dus să-l ia dea colo să meargă la Craiova, să nască, dar a tras pe un deal, m-a născut acolo, erau trei case în zonă. Acum sunt prieten cu oamenii din zonă, nu lipsesc de la zilele comunei sau sărbătorile importante. Azi, de Sf Ion, aş vrea să-l felicit pe primarul Ion Ciocea, pe toţi Ionii şi Ioanele. În copilărie mă uitam la filme la ţară. Iar anul trecut am luat trei premii: Premiul pentru interpretare masculină rol secundar în filmul „Visul” oferit de UCIN, Universitatea Hyperion, Facultatea de Arte, mi-a oferit un premiu pentru merite deosebite, iar Primăria municipiului Turnu Severin mi-a oferit un o diplomă de onoare pentru activitatea cinematografică, premiul „Teodor Costescu”.
Care sunt, din punctul tău de vedere, cele mai importante motive pentru care ar trebui să vină publicul la cinema să vadă „Ţăndări”?
N.U.: Este o comedie cu actori buni, distribuţia e bine făcută, are o poveste simpatică şi interesantă, cu oameni normali, care se cred foarte buni, deştepţi, cu iniţiativă, şi cred că pot să facă orice le trece prin cap, nu cred niciodată în eşec, şi de aici rezultă comicul, e o poveste amuzantă.
Care sunt cele mai importante schimbări pe care le percepi acum, în abordarea ta, după atâtea roluri? Şi ce sfaturi le-ai oferi tinerilor actori, în special când suferă după un casting pe care nu l-au luat?
N.U.: Trebuie să recunosc ca am ajuns actor cunoscut, aşa cum mi-am dorit. Orice actor îşi doreşte asta. Când eşti copil şi îţi alegi această îndeletnicire nu te gândeşti decât să joci, nu te gândeşti ce sau cum, te gândeşti doar să joci. Mi s-au oferit roluri la care nu m-am aşteptat, am lucrat cu mari regizori. Consider că Mircea Daneliuc este o instituţie în sine. Am învăţat de la el că cinematografia se face cu plăcere, cu bucurie, cu dorinţă, cu pasiune, cu el am făcut cinematografie şi mi-a folosit mai târziu asta la lucrul cu alţi regizori. Important e să rămâi mereu cu dorinţa, bucuria şi plăcerea de a juca. Indiferent că e un rol mic, oarecare, eu îl fac cum trebuie, cu aceeaşi bucurie, rolurile sunt în cărţi, pentru fiecare. La fiecare rol, acolo sunt eu pe platou, cu datele mele şi încerc ceva simplu, mai întâi, cum aş fi eu în acea situaţie, mai ales dacă trebuie să plâng, să râd, ce aş face eu acolo, nu încerc să-i dau alte valenţe personajului iniţial, decât pe cele pe care le am eu, de aia sunt şi normal, firesc, în fiecare şi dacă am şi un regizor bun, precum Daneliuc, îngerul coboară aproape, îi simt aripa. Oricum, încerc să găsesc de fiecare dată o cale să fiu normal, natural, să aduc firescul în orice situaţie. Sper ca tinerii actori să înţeleagă că un casting neluat nu este un cap de ţară, cum nici critica aspră nu e ceva de netrecut, au fost filme pe care critica nu le-a lăudat, dar am primit laude pentru roluri, dar nimic din toate astea nu contează. Oricum, la ora asta sunt multe filme cu actori buni, iar cei care dau o probă trebuie să se gândească la fapul că nu e ultima, că se fac şi alte filme, că e o zi ca oricare alta, că sunt multe lucruri de făcut. Mi s-a intamplat şi mie, la început, când nu am fost luat într-un spectacol am crezut că s-a sfârşit lumea, am fost foarte afectat. Am realizat apoi că nu trebuie să joc în toate, nu s-a terminat lumea, e o întâmplare, are şi ea un scop. Apoi, la o altă probă, mai erau doi actori pe rol, pe care îi consideram mult mai buni decât mine. Dar după ce m-au văzut cum am dat proba, cu emoţia şi lacrima dintr-un monolog, nu au mai vrut să dea şi ei castingul. Mi s-a oferit rolul, era un scenariu foarte bun, apoi au intervenit nişte neînţelegeri cu producţia, am renunţat, atmosfera ar fi fost neplăcută, şi a jucat altcineva. Şi când am văzut filmul, mi-am dat seama că am făcut alegerea potrivită.
Ce anume crezi că te-a ajutat, de asemenea, în meserie?
N.U.: Cred că fantezia m-a ajutat şi m-a salvat de multe ori, cu siguranţă am dezvoltat o inteligenţă scenică, mă descurc bine pe scenă într-un spaţiu îngust sau pe platou, iubesc repetiţiile la fel de mult ca filmările sau poate cel mai mult iubesc repetiţiile, că ele te duc unde trebuie, îmi place să propun, nu mă supăr deloc dacă nu e bine ce propun eu, iubesc filmul şi meseria asta, mi-am dorit să fiu actor de film şi am reuşit simt camera de fiecare dată. Dacă mă duc la teatru sau la film mă emoţionez de fiecare dată. Merg cu cu povestea şi actorii, o trăiesc odată cu ei, mai ales dacă e buna. Dacă aud de la cineva că un spectacol sau un film e prost, mă duc, vreau să văd strădania actorilor, ce am de învăţat, pentru că ăsta e un mod de a învăţa, mai mai ales dacă te duci pe scenă sau pe platou cu ceva ce nu e bun, dar reuşeşti să crezi în el. Orice ar fi, eu iubesc actorii şi strădania lor, găsesc în fiecare câte ceva bun şi frumos şi câteodată îmi închipui ce roluri ar putea face şi cum le-ar face, îi văd şi cum ar juca orice alt fel de rol.
Privind în urmă, ai schimba ceva?
N.U.: Nu prea mă uitam la filmele cu mine, adică mergeam la premieră, dar apoi nu mă mai uitam la acele filme. Acum am început să mă uit la filmele pe care le-am făcut, mai ales la cele mai vechi şi sunt convins că n-aş putea să le fac din nou. Fiecare rol are timpul lui. Chiar aseară am revăzut o secvenţă cu mine şi cu Dan Aştileanu, jucată extraordinar, mi-a plăcut mult şi mi-am dat seama că n-aş putea s-o refac. Farmecul la fiecare rol e că se întâmplă atunci, cu starea de atunci, gândul de atunci, relaţia de atunci cu actorul/ actorii cu care joci în acel moment. Spre exemplu am o singură secvenţă cu Dorel Vişan, o singură dublă, la Tudor Giurgiu, care a spus că e tot ce trebuie, nu am tras a doua dublă. Am jucat şi cu Mitică Popescu, în filmul „Lotus”, şi mulţi ani după aceea ne sunam de fiecare dată când ne nimeream prin Bucureşti, mergeam la domnia sa acasă. N-aş schimba nimic cu nimic. Dar ultima oară când l-am sunat, era la un restaurant şi m-a rugat să vin să-l văd, însă atunci chiar n-am avut curajul să merg, că simţeam ca e ceva în neregulă, şi la puţină vreme a şi murit. Ne rămân amintiri frumoase. La fel cu domnul Cojar, i-am promis că vin în Bucureşti peste două săptămâni, apoi m-a sunat George Alexandru şi mi-a zis să merg atunci, n-am vrut şi n-am putut să merg de teamă, înainte să moară. Mi-am dat seama că am avut întâlniri cu mari oameni. Cu Francis Ford Coppola a fost una dintre cele mai importante. Am avut patru ore de discuţii. Am avut un translator, fiindcă nu mă descurcam în limba engleză şi i-am spus că nu pot să joc în „Tinereţe fără tinereţe”, dar am acceptat să trec prin cadru, cred că mi se vede o ureche. Dar discuţia aceea a fost mai importantă decât orice film, am discutat despre viaţă, moarte, film, teatru, m-a ascultat vorbind despre cum m-am apucat de teatru, am povestit multe. Şi am senzaţia că nu e nimic întâmplător.
Ce te face să râzi?
N.U.: De multe ori râd unde alţii nu râd, de multe ori când unii râd poate e o scenă care mie îmi dă de gândit, nu ştiu dacă sunt sofisticat sau complex, dar am o sensibilitate pe care nu pot să o explic şi nu cred că e datorită îndeletnicirii mele de actor. Îmi place să râd. Dar nu râd niciodată gratuit, nici pentru că spune nu ştiu cine o glumă. Însă, îmi place să-i fac pe alţii să râdă. Am centura neagră la bancuri, ştiu bancuri de toate felurile. Uite unul simplu: ‘Care-i capitala Marii Britanii? Noi am învăţat capitalele ţărilor, nu ale mărilor’.
În ce proiecte te mai vedem curând?
N.U.: Am mai jucat în două filme care cred că vor apărea anul ăsta „Dracula” de Radu Jude şi „Bezmeticirea” de Sinisa Dragin.