Granițele dintre politica monetară și cea fiscală s-au estompat. Într-o eră a datoriilor mari, este posibil ca băncilor centrale să le fie din ce în ce mai dificil să acționeze fără a lua în considerare efectele de domino ale deciziilor și operațiunilor lor asupra guvernelor, scrie în Financial Times economistul, analistul și publicistul Duncan Weldon, care și-a început cariera la Bank of England.
Potrivit autorului, timp de decenii, politica macroeconomică în economiile avansate a respectat, în general, o împărțire a responsabilităților, înțeleasă pe scară largă. Gestionarea lunară a ciclului economic și, în special, a inflației, era limpede sarcina băncilor centrale. În afara perioadelor de recesiune severă, cum au fost cele din 2008 și 2020, Ministerele de Finanțe au renunțat la demersurile de administrare a cererii, concentrându-se în schimb pe cele de stabilizare sau reducere a raportului dintre datoria publică și PIB.
„Scenariul de bază în lumea bogată presupune, în prezent, că banca centrală, care este independentă, stabilește politica monetară pentru a atinge o țintă de inflație anunțată public. Deși există câteva excepții, cum ar fi ținta de curs de schimb fix a Danemarcei, astfel de
us-quo-ul a devenit cvasigeneralizat de la mijlocul anilor 1990. Dar poate el continua să funcționeze fără probleme într-o epocă a datoriilor publice masive?″, se întreabă Weldon.
El arată că în anii 1950 și 1960, iar în multe cazuri până în anii 1970 și 1980, lucrurile erau mai puțin clare. Atunci, politica fiscală era considerată instrumentul implicit de gestionare a fluctuațiilor ciclului economic. În majoritatea țărilor, politica monetară a fost rareori independentă – în teorie sau în practică – în raport cu guvernele. Iar în timp ce stabilirea ratelor dobânzilor a avut adesea drept țintă menținerea valorii cursurilor de schimb externe, factorii de decizie monetară au urmărit întotdeauna cu prudență povara datoriei publice.
„În zilele noastre, băncile centrale nu ar trebui, teoretic să se preocupe de impactul deciziilor lor de politică monetară asupra costurilor datoriei publice. Dar hotărârile privind ratele dobânzii au un impact material și inevitabil asupra poverii datoriei publice. Creșterea sau scăderea dobânzilor, pentru a atinge o țintă de inflație, se reflectă în cele din urmă, prin intermediul piețelor de obligațiuni guvernamentale, în costuri mai mari sau mai mici ale serviciului datoriei publice pentru contribuabili″, notează Duncan Weldon.
Autorul remarcă faptul că președintele Statelor Unite, Donald Trump, pare cu siguranță conștient de acest lucru, devreme ce iese regulat pe rețelele de socializare pentru a critica Federal Reserve că nu a redus ratele dobânzilor și nu a economisit, cum spune el, „trilioane” de dolari, constând în dobânzi achitate de Trezorerie.
„Chiar și lăsând la o parte zgomotul adesea puternic care vine de la Casa Albă, în realitate, relația dintre politica monetară și finanțarea guvernamentală este mult mai complicată astăzi decât era la sfârșitul anilor 1990 sau în anii 2000. Rundele succesive de relaxare cantitativă care au urmat crizei financiare din 2008-2009 au dus la deținerea de către multe bănci centrale majore a unei mari părți din datoria totală a guvernelor din țările respective, pe măsură ce și-au extins bilanțurile în speranța stimulării creșterii economice și a inflației″, se spune în articolul din FT.
Lichidarea acestor bilanțuri umflate, adică vânzarea de obligațiuni guvernamentale înapoi pe piață prin procesul de înăsprire cantitativă, se dovedește dificil de gestionat, pe fondul izbucnirilor de turbulențe pe piețele obligațiunilor.
Ultima dată când ratele datoriei publice au fost atât de mari ca astăzi a fost în deceniile imediat următoare celui de-Al Doilea Război Mondial. Atunci, multe bănci centrale au fost supuse la ceea ce a ajuns să fie cunoscut sub numele de dominație fiscală, preocupările legate de inflație fiind subordonate sprijinului acordat guvernului în gestionarea bugetului public. Toate acestea au făcut parte dintr-un pachet mai amplu de politici numit acum represiune financiară: un efort de a direcționa capitalul către finanțarea împrumuturilor guvernamentale, la rate ale dobânzii reale scăzute sau adesea negative.
„Deceniile de represiune financiară au fost, în fapt, o taxă asupra celor care economiseau, care a dus, de asemenea, la o alocare greșită a capitalului și aproape sigur a contribuit la creșterea inflației în anii 1970. Dar ca politică de gestionare a datoriei, a avut un mare succes. Între 1945 și 1980, rata reală a dobânzii la datoria publică a fost negativă în mai mult de jumătate din timp, explicând cea mai mare parte a reducerii mari datoriilor guvernamentale în statele dezvoltate″.
În schimb, de când a început implementarea politicilor monetare de țintire a inflației, raportul dintre datoria publică și PIB, în multe economii importante, a crescut la mai mult decât dublu.
„Toți ceilalți factori rămânând identici, cu cât soldul datoriei este mai mare, cu atât impactul modificărilor ratelor dobânzilor asupra bugetelor de stat este mai pronunțat. Dacă în urmă cu 20 de ani, băncile centrale puteau stabili politica monetară fără a-și face griji cu privire la implicațiile gestionării datoriei publice, acum, acest lucru devine din ce în ce mai dificil. Chiar dacă o revenire completă la represiunea financiară din anii 1950 sau 1960 este puțin probabilă, la fel de puțin probabilă este și o reluare a separării fără echivoc din anii 1990 sau 2000. Liniile de demarcație dintre politica monetară și cea fiscală vor fi estompate pentru o perioadă″, conchide articolul.
Sursa: https://jurnalul.ro/editorial/renuntare-separarea-puterilor-financiare-in-stat-1006894.html