Victoriile lui Ioan de Hunedoara asupra otomanilor trebuie să fi părut adevărate miracole în acea perioadă în care Imperiul Otoman asedia porțile Europei timp de peste o jumătate de secol. Reexaminarea surselor narative și documentare privind primele bătălii ale lui Ioan de Hunedoara cu otomanii din anii 1435-1442 este o necesitate în istoriografia românească, întrucât subiectul nu a mai fost analizat de la monografiile despre viața și vremurile eroului, semnate de Camil Mureșan (1968) și Mihail P. Dan (1974). Analiza atentă a surselor dezvăluie detalii interesante despre raidurile (cel puțin!) anuale ale granițelor otomane, atât de frecvente la frontiera maghiar-otomană în prima jumătate a secolului al XV-lea, precum și despre victoriile lui Ioan de Hunedoara asupra lui Ișak Beg, Mezid Beg și vezirului Șehabeddin. Regele Vladislau Jagellon a scris despre aceste victorii că au ridicat moralul creștinilor, determinându-i să reia ofensiva împotriva „cruzilor turci”. Într-adevăr, succesul militar al lui Ioan de Hunedoara a dus la marile cruciade antiotomane din 1443-1444 și 1444.
Despre Bătăliile de la Sântimbru și de la Poarta de Fier a Transilvaniei cercetătorul științific, dr Liviu Cîmpeanu, scria în „Magnificus Johannes De Hunyad, Wayuoda Transylvanus, Validam Potentian Sevissimos Turcorum Debelasset, Triumphum Victorie Reportando”:
«Cu puțin timp înainte de invazia otomană, Ioan de Hunedoara a ajuns în Transilvania şi s-a stabilit la Alba Iulia, reședința episcopului Gheorghe Lepes, prietenul şi aliatul său. De aici a dispus mobilizarea generală, anunțată printr-o spadă însângerată purtată prin toată țara. Adunarea la arme a nobililor, sașilor, secuilor şi a miliţiei portale era un proces anevoios şi cerea timp. Devastarea sud-estului Transilvaniei şi apropierea năvălitorilor otomani de sediul episcopal al Transilvaniei (cronicarii scriu că fumul incendiilor provocate de inamic se vedea deja din Alba Iulia!) l-a determinat pe Ioan de Hunedoara să întreprindă un contraatac cu oastea pe care o avea la îndemână: banderiul propriu şi banderiul episcopului Gheorghe Lepes, suplimentat cu alti oameni de arme adunați în grabă.
Ioan de Hunedoara a fost conștient de inferioritatea numerică a trupelor sale, de aceea a dispus alcătuirea unui careu compact. În această formațiune de luptă, oastea a pornit din Alba Iulia, mărșăluind de-a lungul Mureșului, spre nord-est. Între timp, Mezid Beg, războinic încercat, şi-a ascuns unitățile de cavalerie ușoară, din rândurile spahiilor proprii (tavgi) şi ale akângiilor, pe văile laterale ale Mureșului. În 18 martie 1442, careul de luptă comandat de Ioan de Hunedoară şi de episcopul Gheorghe Lepes a ajuns pe câmpul de lângă satul Sântimbru, pe Mureș. Atunci s-a declanșat ambuscada pregătită de Mezid Beg: cavaleria ușoară otomană a ieșit „pe neașteptate” din ascunzători şi s-a năpustit asupra creştinilor, copleșindu-i numeric.
Luată prin surprindere, oastea creștină a fost învinsă, împrăștiată şi pusă pe fugă. Supraviețuitorii măcelului au fugit în debandadă înapoi spre Alba Iulia, cu akângii otomani pe urme. În timpul retragerii, calul de luptă a lui Gheorghe Lepes s-a împiedicat la trecerea unui pârău şi l-a aruncat pe călăreț la pământ. Ajuns din urmă, Episcopul Transilvaniei a fost ucis de akângi. Iancu de Hunedoara, rănit în luptă, a reușit să ajungă în cetatea Alba Iulia, împreună cu supraviețuitorii din banderiul său şi din cel al episcopului. Nimic nu părea să mai poată opri jafurile otomanilor. Mezid Beg a dispus reluarea jafurilor şi „a dat învoire akângiilor să se împrăștie în toate pârțile”. Această primă bătălie a avut loc în data de 18 martie 1442. După această dată, în tabăra voievodului de la Alba Iulia s-au adunat în grabă toţi oamenii de arme, nobili (lăncieri călări), secui (lăncieri călări, arcași călări şi pedestrime ușoară) şi sași (majoritatea pedestrași înarmați cu lănci, arbalete şi puștii), care au putut fi recrutați într-un timp atât de scurt. Aceștia şi supraviețuitorii bătăliei de la Sântimbru au format o nouă oaste, cu care Ioan de Hunedoara a pornit împotriva lui Mezid Beg, ale cărui trupe erau încă împrăștiate după pradă. Când vestea despre regruparea creştinilor a ajuns în tabăra otomană, Mezid Beg a întâmpinat-o cu dispreț şi s-a lăudat comandanților săi că o să-i învingă încă odată pe ghiauri şi o să le ucidă comandantul, ale cărui semne distinctive (blazon, arme, culoarea calului) le-a aflat. În tabăra otomană se afla un spion a lui Iancu de Hunedoara, după Bonfini chiar solul care i-a adus lui Mezid Beg vestea despre noua oaste a creştinilor, care a auzit laudele comandantului otoman şi a mers degrabă cu acestea în tabăra voievodului. Voievodul a luat în considerare avertizările spionului şi şi-a schimbat însemnele, armele şi calul cu cele ale cavalerului Simon Kamonay, unul dintre nobilii fideli din anturajul său. De asemenea, i-a dat spre protecție un detașament format din cei mai viteji şi puternici cavaleri (catafractari). După ce a rânduit oastea în formațiune de luptă, Ioan de Hunedoara a pornit împotriva inamicului, aflat în retragere spre Poarta de Fier a Transilvaniei. Încărcată de robi şi de prăzi, oastea otomană se deplasa spre sud-vestul Transilvaniei. Încrezându-se în forțele proprii, Mezid Beg nu şi-a rechemat detașamentele de cavalerie ușoară împrăștiate după pradă. Corpul principal al oștii otomane a fost ajuns din urmă şi atacat pe neașteptate de creștini la Poarta de Fier a Transilvaniei, a cincea zi de la prima confruntare, adică în 22 martie 1442. Formațiunea de luptă încropită în grabă de Mezid Beg a fost atacată cu deosebită violenta de oamenii de arme aflați sub steagurile voievodului. În timpul celei mai crâncene încleștări, detașamentul otoman însărcinat cu uciderea lui Ioan de Hunedoara şi-a croit drum spre cavalerul Simon Kamonay, care purta însemnele şi armele voievodului, şi, cu tot eroismul său şi a cavalerilor din jurul său, a fost ucis în luptă. Această acțiune nu a avut însă efectul scontat de Mezid Beg, iar creștinii au continuat lupta şi mai aprig, împrăștiind şi punând pe fugă oastea otomană. Când luptătorii lui Ioan de Hunedoara au ajuns în tabăra otomană, i-au eliberat pe creștinii capturați în bătălia de la Sântimbru, care au pus mâna pe arme şi li s-au alăturat camarazilor lor.
Văzând măcelul oștii otomane, Mezid Beg şi fiul său au încercat să fugă, dar au fost prinși şi uciși, „găsind acolo o moarte de martir” (Orudj bin Adil). Odată cu tabăra otomană, creștinii au capturat prăzi bogate şi i-au eliberat pe prizonierii luați în timpul raidului. Tavgii şi akângii care au supraviețuit bătăliei, dar şi cei care erau încă împrăștiați după pradă, au fost urmăriți de oastea creștină mai multe zile la rând, unii dintre ei fiind ajunși din urmă şi uciși pe pantele abrupte ale munților. Prin această victorie, voievodul Transilvaniei „a adus în dar Domnului o răzbunare glorioasă”. În urma bătăliei a rămas un peisaj macabru: un câmp plin de trupurile mutilate ale celor căzuți în luptă. În semn de victorie, Ioan de Hunedoara a trimis regelui său un „trofeu” la fel de macabru: un car mare, tras de zece cai, plin cu capete de turci, deasupra cărora se aflau capul lui Mezid Beg şi cel al fiului său, alături de steaguri, arme şi alte însemne militare. Regele Vladislav şi despotul Gheorghe Brankovici, împreună cu prelații şi baronii Ungariei, au primit cu uimire şi bucurie „darul” lui Iancu de Hunedoara. Victoria acestuia din urmă a fost anunțată prin epistole monarhilor şi principilor lumii, iar papa a dispus să se înalțe rugăciuni de mulțumire în toate bisericile Creștinătății. Chiar şi otomanii au trebuit să recunoască faptul că „incursiunea nu a izbutit şi oastea noastră a fost înfrântă în 845 al Hegirei”.»
Sursă text: Liviu Cîmpeanu, „Magnificus Johannes De Hunyad, Wayuoda Transylvanus, Validam Potentian Sevissimos Turcorum Debelasset, Triumphum Victorie Reportando”, Revistatransilvania.ro , nr 4, Sibiu, 2019.
Sursa: https://cotidianulhd.ro/bataliile-de-la-santimbru-si-de-la-poarta-de-fier-a-transilvaniei/