Au trecut 220 de ani din vara anului 1806, când contesa Christine Reinhard traversa Ținutul Orăștiei într-o călătorie plină de peripeții. Drumuri desfundate, parcuri transformate în jungle pline de porci, ceai cu lapte de bivoliță și opt cai înhămați la fiecare trăsură – portretul unei Transilvanii de demult, unde luxul aristocratic se lovea de realitatea aspră a drumurilor prin munți. Mărturii prețioase cum arăta Orăștia acum două secole, văzută prin ochii unei aristocrate obișnuite cu confortul Parisului.
A trecut prin Orăștie cu o trăsura cu opt cai într-o vreme în care ccălătoria până la han era o aventură lasându-ne o „fotografie” de epocă a Ținutului Orăștiei: drumuri imposibile, arhitectură săsească și ospitalitate transilvană, într-o lume în care o călătorie de câteva zeci de kilometri era o adevărată aventură. Asta transcrie Nicolae Iorga citând, în „Călători străini despre țările Române”, din Scrisorile [1], Christinei Reinhard.
„Drumul, devenind tot mai muntos, ni s-au mai pus cai la trăsură; cu toate acestea ne-au trebuit șase ore ca să ajungem la Costești, la frontiera cu Transilvania.
Șeful de poșta ne-a explicat dezordinea ale cărei urme le văzusem prin fuga unor haimanale care scăpaseră de la stăpânii lor, dar ne-a spus că nu aveam a ne teme de nimic. Ne-am lăsat în grija lui și, despărţindu-ne de escortă, am ajuns la Dobra, pe înserate. Era un sat amărât, unde hangiul ne-a făcut rost de o singură cameră fără paturi; saltelele noastre au fost așezate pe fân și servitorii au rămas în trăsuri ca să le păzească.
Drumul străbătut a doua zi a fost și mai rău; din fericire, frumusețea peisajului ne-a ajutat să suportăm mai ușor încetineala mersului. Multă vreme am zărit ruinele unui castel întărit pe o stâncă înaltă care domina valea, vechea reședință a guvernatorilor Transilvaniei, care erau aleși dintre principii țârii. Drumul aflat încă în bună stare mă îndeamnă să merg să văd de aproape aceste resturi impunătoare din alte vremi, dar n-aveam timp și a trebuit să mă mulțumesc cu relatările hangiului. El ne-a spus că fortăreața fusese dinadins distrusă, că ușile și ferestrele au fost smulse și vândute.
Pe când se făceau pregătirile de plecare, întâmplarea ne-a îndreptat pașii spre o casă mare locuită de o contesă bătrână care ne-a dat cu ușurință învoirea de a vizita parcul. Am intrat într-un fel de pădure sălbatică, unde crengile, buruienile și urzicile uriașe alcătuiau un gard de nepătruns. Cu mare greutate am reușit să ne strecurăm prin mărăcinișul acesta des și deodată ne-am aflat înconjurați de un mare număr de porci pe care, de frică, i-am luat drept mistreți. Ar fi fost de altfel firesc să întâlnesc animale sălbatice într-un asemenea loc. Am trudit o jumătate de oră ca să ieșim pe cărarea făcută prin trecerea noastră și râdeam gândindu-ne că au îndrăznit să ne facă onorurile unui desiș atât de neîngrijit.
Echipajele ne așteptau; opt cai erau înhămați pe două rânduri la fiecare trăsură și mânați de un singur surugiu care suna în același timp din corn. Oamenii aceștia își fac foarte bine datoria. Totuși, mârţoagele costelive înaintau încet și drumul fund desfundat de ploaie am ajuns târziu la Orăștie, nume care înseamnă „insulă săsească”.
Partea aceasta a Transilvaniei e locuită de urmașii cruciaților saxoni, care au rămas aici la întoarcerea din Palestina; ei se bucură de mari privilegii, între altele de o libertate totală de conștiință. Un guvernator protestant stabilit la Sibiu alternează cu unul catolic care-și transferă reședința la Cluj.
Orăștie are un aspect civilizat, construit în stil nemțesc și la porți se văd inscripții pioase; ospătăria e bine întreținută și o hangiță prietenoasă ne servește ceaiul cu lapte de bivoliță, singurul care se bea aici; e mai gras decât cel cu care suntem obișnuiți și are un gust foarte plăcut.
În a patra zi de călătorie ajungem la Sebeșul Săsesc, cățărat în chip încântător pe costișa muntelui, iar în ziua următoare suntem la Mercurea. Ochiul ne e fermecat de priveliștea munților înzăpeziți care-și înalță piscurile strălucitoare deasupra unui orizont de coline în culori irizate; sunt mai scunzi decât Alpii, zăpada care-i acoperă pare mai dură și vârfurile lor au o înfățișare mai severă.
Peripețiile și greutățile nu ne-au lipsit. Odată am rămas împotmoliți într-o groapă mocirloasă de unde n-am reușit să ieșim decât cu ajutorul cailor împrumutați de la căruțele sașilor pe care am avut norocul să-i întâlnim. A doua zi am fost sfătuiți ca pe lângă cai să atelăm și boi, pe care trebuia să-i găsim la poalele munților; eram bucuroși să-i avem, dar la locul indicat nu erau. Surugiii noștri se hotărâră să se lipsească de ei și, ca să ușurăm trăsurile, am pornit înainte pe jos. A trebuit să urcăm, mereu; urcușul nu se mai termina și căldura era înăbușitoare. Ajunși în vârf, sleiți de puteri, ne-am odihnit la umbră, privind cum trecea un șir de trăsuri mari trase de cai zdraveni, numai trăsurile noastre nu mai soseau. Între timp s-a înnorat, ploaia amenința să înceapă și am fost fericiți să putem încredința bona și copiii sașilor prevenitori cărora cu o seară înainte le rămăseserăm obligați și care le-au oferit adăpost sub coviltirul căruței lor, făgăduindu-le că-i vor duce până la popasul următor. Noi înșine am plecat să ne căutăm trăsurile, care în cele din urmă au sosit. Oamenii noștri au avut ideea ingenioasă să înhame toți caii la câte o singură trăsură pe rând și, prin eforturi astfel repetate, au reușit să treacă peste obstacole și să ne ajungă din urmă. Coborâtul a fost pe atât de repede pe cât a fost urcușul de anevoios.
Amurgea când am străbătut frumoasa pădure care e în fata Sibiului; îmi amintesc amuzată că astă iarnă am văzut la un teatru bulevardier o dramă sumbră întitulată Pădurea din Sibiu. Atunci locul acesta mă interesase prea puțin și nu mă așteptasem deloc ca peste șase luni să rătăcesc pe aici. înainte de intrarea în oraș sunt locuri de plimbare frumoase, dar totul e trist și deșert; viața animată l-a urmat la Cluj pe guvernatorul catolic. Cu toată oboseala am petrecut seara la teatru, găsind că are haz să asistăm, în tara aceasta îndepărtată, la o reprezentație cu o piesă de Kotzebue.”, scria Nicolae Iorga „Călători străini despre țările Române”.
Așa arăta Orăștia acum două secole, văzută prin ochii aristocratei franceze: un orășel saxon civilizat, cu hangiță prietenoasă și ceai cu lapte de bivoliță, înconjurat de drumuri imposibile și peisaje care fermecau privirea. Când citim aceste rânduri scrise în 1806, realizăm cât de mult sa schimbat lumea dar și cât de mult a rămas la fel. Ospitalitatea transilvăneană, frumusețea peisajelor și dificultățile drumurilor montane parcă nu și-au pierdut cu totul farmecul nici astăzi. Orăștia contesei Reinhard trăiește încă în memoria locurilor, păstrată în paginile jurnalului său.
[1] Sturdza, Christine Reinhard, O pagină din viața românească sub Moruzi și Ipsilanti. Scrisori, București. Traducerea s-a făcut după versiunea franceză a scrisorilor publicate sub titlul- Une femme de diplomate Lettres de madame Reinhard a sa mere, 1798-1815. Traduites de l’allemand et publides pour la Societe d’histoire contemporaine, par la baronne de WimpfFen, nee Reinhard, sa petite fille …, Paris, A. Picard et fils, 1900, cap. IV, Mission de Moldavie. De Paris a Jassy, 1806-1807.
Sursa: https://cotidianulhd.ro/tinutul-orastiei-vazut-de-contesa-christine-reinhard-la-1806/