Cred că ar merita trecute aceste două cuvinte în dicționar pentru a descrie dreptul celui mai puternic de a folosi forța ca instrument de convingere asupra cuiva mai slab. Am zis bine „dreptul”, nu am greșit; eu aici nu critic, ci doar observ, iar obiectiv vorbind e un drept și nu are nimic de-a face cu dreptatea, așa cum o știm din cărți. Pentru că s-a dovedit de-a lungul întregii istorii a omenirii, și cu siguranță și înainte ca omul să apară, că e adevărat. E un drept natural, imposibil de neglijat. Orice individ puternic, care are un atu față de ceilalți, orice grup de oameni care e superior altora – ni s-a dovedit de atâtea ori – chiar o face, anume să își impună cu forța punctul de vedere. E dreptul lui câștigat.
E un drept, și nu o regulă ori un moft, pentru că acel om sau grup a muncit ca să devină ceea ce este, unul puternic, și din această cauză merită dreptul de a lovi pe alții mai slabi când consideră necesar. Asta ne reamintește ziua de azi, din secolul XXI… Uitasem în ultimii 30 de ani.
Și e valabil cu oricine. Dacă România, Bulgaria, Albania, Burkina Faso sau Papua Noua Guinee ar fi
fost țări extrem de puternice, forțe dominante, fiecare în parte, ar fi pornit și ele la un moment dat o operațiune împotriva oricărui vecin care le incomoda.
Toate ideile liberaliste despre egalitate nu sunt altceva decât niște simple episoade care au trecut pur și simplu prin fața istoriei pe timp de pace, ca o domnișoară cu fustă scurtă.
Iar pacea nu e o stare naturală, e o anomalie. De la cea mai mică bacterie până la cel mai mare vertebrat, pacea este inexistentă. Doar noi, oamenii, am inventat-o, e un construct social și atât. În realitate nu există, pur și simplu. Și nici nu poate exista, pentru că nu există egalitate și nici dreptate. Iar forma cea mai clară de manifestare a inegalității este războiul, violența, dominația, supunerea.
Nu e o teorie ce fac eu acum, e o constatare firească, logică, a lucrurilor. Și o spun azi pentru că în ultimii 10-20 de ani ni s-au vândut niște minciuni pe tavă: minciuna egalității, liberalismului, dreptății, adevărului și chiar a așa-zisei „diversități”, care de fapt nu înseamnă nimic; era doar un termen pentru a impune cu forța minoritățile în fața majorității. O forță a celor puternici pe timp de pace. Energiile însă se acumulau în spate, pe fundal, iar acum le vedem în plină explozie. O frumoasă ciupercă atomică al cărei suflu rade toate excrescențele. Pentru că asta e, de fapt, pacea: doar o pauză între războaie pentru acumularea de energii negative, de forță, de către cei puternici.
Putining și trumping se referă la manifestarea brută a dreptului omului superior, a puterii asupra slăbiciunii. Și nu îi caracterizează doar pe cei doi lideri, rus și american, ci pe oricare om sau grup de oameni care, la un moment dat, recurge la câte o „operațiune specială” pe care „nu a avut cum să o evite”, pe care „a fost obligat să o facă” asupra unui alt om sau grup de oameni mai slab.
Voi da aici trei exemple izbitoare prin asemănarea lor.
În aprilie 1961 a avut loc așa-numita „Invazie din Golful Porcilor”. Planificată de președintele Eisenhower și pusă în aplicare de John F. Kennedy, „operațiunea specială” a avut drept scop invazia Cubei comuniste a lui Fidel Castro de către „revoluționari cubanezi” opozanți ai regimului de la Havana, alături de militari americani, și finanțați, antrenați și înarmați de CIA (cam cum au finanțat, antrenat și înarmat rușii pe cei din Donbas, Luhansk etc.). De ce? Pentru că americanii „nu au avut încotro”: nu puteau să aibă la granița lor o țară comunistă prietenă și parteneră cu URSS.
Operațiunea nu a reușit. Drept consecință, un an mai târziu a avut loc cel mai tensionat moment din istoria de după Al Doilea Război Mondial, când lumea a fost cel mai aproape de Al Treilea Război Mondial. Evenimentul e cunoscut sub numele de „Criza rachetelor cubaneze”.
Era plin Război Rece, iar cele mai mari puteri se tachinau permanent, era o cursă a înarmărilor nebunească. Ca răspuns la instalarea de rachete cu focoase nucleare americane în Regatul Unit, Italia și Turcia care puteau lovi Moscova, și pentru a preveni o altă încercare de invadare a insulei de către americani, Rusia a început instalarea de rachete asemănătoare în Cuba, la doi pași de SUA, în anul următor, 1962. Cei doi mari dulăi se hărțuiau prin gard, din ce în ce mai aproape. La aflarea acestei din urmă vești, SUA a reacționat și astfel a început criza. Cuba era la mijloc, un simplu pion. Timp de 13 zile din octombrie întreaga lume a tremurat, întrucât cele două mari puteri se aflau față în față, gata să apese pe butonul roșu.
Până acum ceva timp, unii naivi credincioși ai teoriilor liberaliste ar fi spus: ce treabă avea SUA cu toată această afacere dintre URSS și prietena ei Cuba? Aceasta din urmă era o țară suverană care avea dreptul să facă ce voia cu teritoriul ei, inclusiv să găzduiască arme nucleare ale rușilor. De ce trebuia să îi intereseze pe americani această chestiune? Nu?! Faptul că cele două țări erau vecine era o simplă coincidență… Și totuși americanii s-au băgat, au făcut blocadă, au amenințat cu represalii care puteau implica întreaga lume. Până la urmă rușii au cedat și au retras rachetele. Și am avut cât de cât liniște până în februarie 2022…
Exemplul doi, cum am anticipat deja, e războiul dintre Ucraina și Rusia. Tras la indigo. SUA a permis și a încurajat extinderea NATO, organizație militară anti-rusă, până la granițele Rusiei, iar aceasta spune că nu a avut încotro și a ripostat, deși conform acelorași principii liberale Ucraina e, ca și Cuba, o țară suverană: are tot dreptul să aleagă orice aliat dorește, să facă ce vrea cu teritoriul și politica ei ș.a.m.d. Nu?! Faptul că e vecină cu Rusia e, din nou, o simplă coincidență. Și totuși rușii spun că nu au avut încotro și au pornit „operațiunea specială” pe care cu toții o știm. Deocamdată nu s-a terminat, dar până acum asemănarea cu primul exemplu e șocantă.
Iar exemplul trei este războiul dintre SUA/Israel și Iran. Cea din urmă e o țară suverană, cu toate drepturile aferente, ca și Cuba și Ucraina. Doar că e și vecină cu Israel, ce coincidență! Dacă era peste mări și țări nu era nicio problemă. Și, ca să vezi, e și mare iubitoare de evrei. Și atunci Israelul, sprijinit de SUA, „a fost nevoit” să atace pentru a preveni un dezastru, exact cum făcuseră înainte SUA și Rusia.
Astfel de exemple pot fi nenumărate, și la scară mare, și la scară mică, până la individ, iar ele se pierd în negura istoriei pentru că sunt naturale și țin de dreptul unei puteri hegemonice de a exista. Cine le condamnă, cine crede că sunt nedrepte, se înșală amarnic. Au partea lor bună, trebuie să o aibă. Fără ele lumea nu ar fi avut nici măcar fragila stabilitate pe care o are azi. Pentru că mai mulți conducători sunt mult mai răi decât unul singur și rău care își face dreptate cu parul și se ia de oricine ca un golan. Nu există lider bun, frumos și pașnic, să ținem minte asta…
Un om puternic nu dă voie niciodată altuia să devină puternic și să ajungă în situația de a-i amenința poziția. Și atunci atacă primul. Preventiv. Ei bine, acest tip de manifestare ar trebui să se chemeputining and trumping
Briscan Zara este scriitor și publicist
Sursa: https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/putining-and-trumping–1843722.html